Memoria istoriei – deportările etnicilor germani din Români, caz punctual Orăștia

Eram hotărât, încă de la articolul anterior, să scriu punctual despre deportările etnicilor germani din Români, caz punctual Orăștia.

Pentru cei mai mulți dintre dumneavoastră este cunoscut că istoria locală îmi este dragă și că de istoria Orăștie sunt îndrăgostit iremediabil. Posibil spirit local? Da, și aș dorii tot mai multe spirite care să arate frumusețile localităților lor. Dacă în scrierea precedentă doream să fie o readucerea aminte a  celor petrecute în Ianuarie 1945 în context general, să re-spun acele lucruri ce s-au uitat, să rescriu despre acele fapte petrecute la patru luni după actul de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din alianța cu Germania nazistă și s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, etnicii germani din România au fost trași la răspundere pentru crimele comise de național-socialiști. Liderul sovietic Stalin i-a învinuit de complicitate colectivă în al Doilea Război Mondial. Bărbați apți pentru muncă între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani au fost deportați din România în lagărele de muncă forțată din URSS. Mulți au murit din cauza condițiilor de muncă severe, a temperaturilor extrem de scăzute și a foamei. Supraviețuitorii au fost eliberați în 1949. De astă dată voi trece la ceea ce-mi surâde cel mai mult, Orăștia. Nu credeam că o s-o fac azi, însă reacțiile venite în urma citiri textului de ieri mi-au dat imbold, iată doar două (și sunt alte multe, vă asigur):
Gyongyi Szabo îmi scrie: „Știu unii au fost cunoscuți și de mine. Părinții mei au salvat- o îs pe mătușa lui Timariu ascunzând-o în pivniță.”
Carmen Stefan: „Într-adevăr știu cazuri.”
Gabriela Branescu: „Așa este! Vecinii mei dragi au trecut prin acest iad și mi au povestit cum au supraviețuit!”

Cum nu este călătorie în care să nu ai nevoie de o ghidare, însoțitoare ne vro  fi frânturi din volumul coordonat de domnul Cosmin Budeancă „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918 : judeţul Hunedoara : interviuri”, ed. „Cetatea de scaun”, Târgoviște , 2019.

Din interviul cu doamna Maria Brânduşa[1] și nu numai

Vă rog să-mi spuneţi ce vă mai amintiţi despre sași din copilărie.
Am avut prietene foarte bune. Am avut colege de liceu cu care m-am înţeles mai bine decât cu româncele mele. Am avut pe Lia Zobel, Edda Low, Lia Graef, Carmen Martini… nu mai mi-aduc aminte acuma de toate, da’ cu estea am fost prietenă bună!
Și după ’42-’43, când se întorcea frontul, n-aţi sesizat o teamă, o anumită tensiune la ei?
Or cam dispărut… De exemplu, Duddi Hardt şi cu tata lui, care o fost director de bancă, or dispărut din oraş şi nimenea nu ştia de ei nimica. în perioada aia io am fost şi învăţătoare la Păucineşti  şi Sarmizegetusa , undeva în zona Haţegului. Şi cam la trei- patru săptămâni mă pomeneam că vine mama mea la mine, chipurile să-mi aducă câte ceva, cu toate că io acolo aveam de toate, şi-i dădeam io de-aducea acasă. Şi ei or aflat că io sunt acolo învăţătoare şi că mama vine la mine, şi într-o seară târziu m-am pome¬nit că-mi bate cineva-n fereastră. Nu mi-era frică atunci, că nu era banditismu’ de-acuma… Am ieşit la geam, da’ nu i-am recunoscut. Şi Duddi mi-o spus: Tu nu mă recunoşti? Nu. Dă-ne drumu în casă, că nu putem vorbi de-afară! Or venit înăuntru şi-atunci am văzut că erau tatăl şi fiul. Şi m-or rugat frumos că, dacă vine mama la mine sau dacă vin eu acasă, să spun familiei lor că sunt bine. Erau ascunşi undeva la Zăicani , la o stână sau aşa ceva, însă nu mai ştiu dacă am purtat legătura sau n-am purtat-o. Nu mai mi-aduc aminte cum o fost. Mai târziu Duddi mi-o zâs că eu le-aş fi adus o dată un pachet de-acasă, da io nu mai mi-aduc aminte.

Mai reţineţi în ce an se întâmpla asta?
Apăi în…’45-’46, cam aşa ceva.

Aţi fost învăţătoare după ce aţi lucrat în Poliţie sau înainte?
În perioada cât am fost dată afară… în ’45 am fost dată afară şi în ’46 toamna am fost reprimită. în perioada aia am fost suplinitoare, că era un învăţător titular, Lupea, tot de-aici din Orăştie, care o pierit pe front, şi io am fost repartizată acolo.

Ce puteţi să-mi spuneţi despre deportarea lor în Rusia?
Au fost deportate şi prietenele mele. Lia Graef, Lia Zobel, Edda… or fost deportate în Rusia, şi nu ştiu care o fost soarta lor, da’ or şi murit acolo. S-o’ mai întors Butzi Hahn… Mişu Szegedi şi încă vreo doi-trei din cei mulţi care-o’ plecat. Despre asta io îmi amintesc bine că atunci când s-o făcut deportarea io lucram în Poliţie, şi m-am dus cu ele cu convoiu’ la Deva, că o’ trebuit să le predea NKVD-u’ de-aici celor de la Deva. Şi am intrat şi io cu ele în curte şi ne-am pupat, şi când să ies, ce să mai mă lase să ies, că delegatu’ de-aici o plecat, nu mai era acolo. El mi-o zâs: Intră şi ia-ţi la revedere! şi s-o dus. Pe- atuncea vorbeam un pic ruseşte şi mă puteam înţelege cu ei. Da’ când să ies, ce să mă mai lase să ies? M-o-mpins înapoie. Norocu’ meu o fost atunci c-o fost un comisar, Filip[2] , de la Chestura din Deva, şi aparţineam de ei… Şi el m-o văzut şi m-o întrebat că „ce caut acolo?” Zâc: Plec în Rusia! Că ăştia într-adevăr m-or băgat în convoi. Şi Filip ăsta s-o dus, că nu să putea înţelege cu soldatu’, şi o adus un translator şi io spus că cine sunt, şi că fac parte din Poliţie şi că îi o eroare… Ăştia n-o’ vrut să mă lase, n-o’ vrut să ştie de-aşa ceva… (râde – n.n.) Ş-o venit cu dosaru’ meu, c-aveam dosar personal la Chestură, şi i-o arătat lu’ ăla dosaru’, şi, între timp, o venit şi delegatu’ care-o fost cu mine, să mă caute. Şi io eram între nemţi… O fost haiu’ lumii, da’… Da’ mi-era şi teamă.
În fine, am rezolvat-o, am venit acasă, şi-am venit aşa cu o nostalgie că m-am despărţit de prietenele mele. Şi nu am mai primit nici o veste de la ele, absolut nimic. Nuraa’ de sora lu’ Lia Graef am auzit că s-o-ntors şi cu un copil de acolo. Şi când am auzit, m-am dus seara târziu să-ntreb de Lia şi mi-o spus: Lia o murit! O murit şi ea, şi Lia Zobel… Mi-a mai zis, încă, de mai mulţi de-aicea, da’ nu-mi mai reamintesc numele lor…

Care era starea de spirit a comunităţii germane înainte de deportări? Au aflat cu ceva timp înainte sau au fost luaţi pe nepregătite?
Nu. A fost o lovitură groaznică pentru ei. N-or ştiut nimica, că dacă ştiau puteau să plece, să să camufleze, să dispară. Aşa, când au început, când s-a ştiut, era deja târziu. Da’ cu toate astea s-or făcut câteva căsătorii de convenienţă, nemţoaice cu români. Io chiar de-asta am fost atunci la Deva cu convoiu’, că trebuia s-aduc înapoi două săsoaice care se căsătoriseră cu români. M-am dus acolo cu certificatele de căsătorie, da’ nu mai ştiu ce- am rezolvat… (se gândeşte – n.n.) Una mai trăieşte… doamna Olteanu … fostă Dietrich. Ştiu c-or fost cele două pe care trebuia să le-aduc înapoi, şi o mai fost un tânăr, un student, da’ nu mai ştiu cum se numeşte. Ştiu că tata lui avea o prăvălie vizavi de muzeu… Da’ ştiu că era student în ultimu’ an. Când s-or întocmit listele, părinţii lui or venit cu acte, şi era o listă cu priorităţi, şi el o intrat în lista asta. Nu mai mi-aduc aminte cum o scăpat… pe caz de boală, pe caz de studii… da’ ştiu c-o trebuit să-l aduc înapoi.
Da’ să ştiţi că au mai fost atunci care s-au mai căsătorit aşa… De exemplu, un comisar, Mastici[3] , s-o căsătorit cu fata lu’ Schulleri, ăla care avea cinematografu’, da’ numa’ pân-o trecut potopu’… pe orm-or desfăcut căsătoria. Şi tot aşa, la pripeală, o’ mai fost vreo două-trei, da’ nu-mi aduc aminte cine. Da ştiu c-or mai fost aşa.
Revenind… Ei dacă ştiau, cred că ar fi căutat să dispară, să să ascundă, să-şi schimbe identitatea. Io am mai făcut şi din estea, cu evreii, când au fost prigoniţi. Atunci le-am făcut buletinu’ că sunt de origine germană, şi n-or mai fost evrei. Pe atunci lucram la buletine şi am avut prieteni buni pe care i-am ajutat în măsura în care am putut, să le schimb buletinu’, naţionalitatea, şi cred că i-am salvat, că or plecat în Israel. Io m-am împăcat foarte bine şi cu nemţii şi cu ungurii şi cu evreii. Am avut prieteni printre toţi.

Vă amintiţi când aţi fost anunţaţi că urmează a fi duşi? De unde a venit ordinul?
La Poliţie s-o ştiut, însă n-o fost voie să să divulge acest lucru. Noi, funcţionarii, am ştiut cu trei-patru zile înainte, da’ n-am avut voie să spunem nimic. Cu toată prietenia care-am avut-o cu ei, o trebuit să fim muţi în privinţa asta.

Vă amintiţi cine a întocmit listele cu persoanele din oraş care urmau să fie deportate?
Serviciul Român de Siguranţă, însă sub supravegherea NKVD-ului. în orice caz, ei erau foarte informaţi, ştiau absolut tot. Io am avut noroc că NKVD-ul avea comenduirea într-o cameră de la Corpul de Gardă al Poliţiei Orăştie şi era litinantul  lor unu’ Vanea Nemcenko… cu care eu mă nţelegeam foarte bine. El o rupea puţân pe româneşte, io am început s-o rup un pic pe ruseşte şi până la urmă am purtat o conversaţie destul de bună cu el. Şi dintre ei am avut prieteni. De exemplu, o doctoriţă, Tanya, care locuia peste puntiţă, mai încolo un pic, şi era căsătorită cu un colonel. Şi ea mi-o fost prietenă, da’ numa’ puţină vreme. Pentru că trebuia să nască, o trimis-o-n Rusia, că nu avea voie să nască în România. Şi mai era un maior, Evghenie, care era căsătorit tot cu o rusoaică, Liuba, dacă nu mă-nşel. Şi cu ei mă-nţelegeam, iară, foarte bine. Dar cel mai bine m-am înţeles cu nevasta generalului Malinovski , care o fost aici la Orăştie. Atunci Vanea ăsta de la Comenduire m-o recomandat de mă duceam cu ea de-şi făcea piaţa, că nu să ştia descurca. Perfect nu ştiam nici io ruseşte, da’, totuşi, îmi arăta ce vroia şi io puteam să îi târgui… Da’ pe ormă o-nceput şi ea să se dezmetecească.
Cu ruşii în general ne-am înţeles bine. Soldaţi nu prea or fost, că ei erau sus pe Dealu Mic, acolo aveau cazemate. Ştiu că n-aveai voie să te-apropii acolo, pentru că doctoriţa şi soţu’ ei şi maioru’ şi soţie-sa lucrau acolo, şi numa’ seara coborau. în raza aia nu avea voie nimenea să umble.
Aicea într-o toamnă, seara târziu, pe timp de ploaie, s-o cartiruit o companie şi băteau în porţi. Mie nu mi-era teamă, pentru că am rugat la Comenduirea pieţei din oraş să cartiruiască la mine un TR-ist care era în perioada de instruire, înainte să îl trimită pe front. Nu mai ştiu cum îl cheamă, da’ era învăţător din comuna Rudari. El mă ducea la serviri, m-aducea acasă la masă. De dus mă duceam şi singură şi seara venea şi mă lua şi veneam împreună. Şi cineva o venit şi m-o anunţat că ruşii sunt pe stradă, pe Tudor Vladimirescu, şi urmează să vină pe [strada] Gheorghe Doja… şi urmează să-i cartiruiască şi la noi. Am dat telefon repede la regiment şi-o venit Mitică şi m-o luat şi-am venit acasă.
Şi n-o trecut mult şi-o’ bătut ruşii la poartă. Şi aveam o casă mică, şi camera mea avea cărămidă pe jos. O ieşit Mitică afară şi-o spus că este o familie de ofiţeri. Şi unde era familie de ofiţeri nu cartiruia. Până la urmă s-o cartiruit comandantu’… Si n-o să uit niciodată… Mama mea făcuse găluşte cu brânză în seara aceea… şi i-o poftit şi pe ei. Şi o trebuit să guste întâi Mitică şi cât timp or stat la masă, că nu erau scaune, era o laviţă, or stat şi or mâncat cu automatu’ după piept aşa… (arată cum ţineau arma – n.n.) Mi-o fo’ foarte frică. Cum ieşea comandantu’ să vadă dacă s-or cartiruit restu’, mama zâcea: Mitică, du-te şi vezi să nu-mi ieie porcu din cocină! (râde – n.n.) Mitică, vezi să nu-mi ia găinile din coteţ! Săracu’ o fost de gardă până s-or potolit spiritele. Spre surprinderea mea, dimineaţa când ei au plecat, or venit şi-or bătut în oblonu’ de la stradă să îşi ieie „la revedere” de la mine, şi i-o spus lu’ Mitică să-i deie un vas. Mama avea un vas de pământ, c-atuncea nu erau vailinguri, şi i-o dat un blid din ăla, şi-o venit cu el plin de zahăr… Şi-o zâs că-i pentru mine „pentru Cheoska ”. Şi lu’ Mitică i-or dat o sticlă cu votcă. Ne-o fost foarte frică, da’ or fost, totuşi, domni…
Or fost şi care or făcut probleme, că mergeau şi vindeau ceva şi se duceau dup-aia înapoi şi luau lucrul. Erau şi oameni răuvoitori, şi după ce să-mbătau le trebuiau femei şi fete. Vizavi, peste râu, era o rusoaică care era proprietăreasă, Paula. Şi pe aia tot ei o- mpuşcat-o… Aia i-o trimis încoace. Era o fată prietenă cu mine, eram eu, era nevasta lu’ Petica  mai jos, mai erau şi altele… şi i-o trimis pe-aici că sunt fete. Cum erau porţâle mici şi şubrede atunci, or sărit într-o noapte peste poartă, însă bărbaţii de pe strada asta şi de pe alte străzi făceau câte doi-trei de strajă noaptea să nu atace cineva. Şi când or sărit peste poartă, or fost trei vecini de-ai mei la poartă şi n-or mai putut face nimic. Ce ştiu ce- or bolborosit ei până când m-am dezmetecit şi-am ieşit afară… Ce s-o-ntâmplat? Nimica, du-te ’napoi să nu te vadă! Şi-apăi mi-or spus că Paula i-o trimis la femei pe-aici şi c-or sărit peste poartă.

Revenind la germani… Ce ştiaţi atunci despre motivul pentru care urmau să fie duşi?
În urma dezastrului care l-or făcut în Uniunea Sovietică. Pentru asta ruşii or fost foarte revoltaţi. Eu în ’ji când am fost la Moscova, ghidu’ ne-o dus să ne-arete până unde- or avansat nemţii. Mai era foarte puţin şi intrau în oraş. în orice caz, or fost foarte revoltaţi ruşii… Şi le-or dat riposta, pe urmă. Am văzut, ulterior, la televizor, ce-or putut să facă ruşii în Germania… Am şi citit câteva cărţi şi mi-am dat seama că or făcut prăpăd.

Care a fost reacţia populaţiei româneşti la aflarea veştii că vor fi duşi saşii?
De jale… Un fel de doliu s-o aşternut peste oraş… pentru că fiecare aveam o părticică din noi ataşată de familiile lor. Pentru c-or fost foarte ospitalieri, foarte darnici, foarte buni, foarte comunicativi. Toate calităţile le-or avut. Şi fiecare o avut un sen-timent de stimă, de respect, faţă de ei, aşa cum am avut şi eu şi cum am şi-n ziua de azi.

Vă amintiţi cam câţi au fost deportaţi?
Nu mai ţâu minte. în orice caz, peste sută… Şi în special femei. Da puţini au mai venit înapoi, foarte puţine… (tristeţe în glas – n.n.)

Când i-au adunat, noaptea sau ziua?
Seara şi dimineaţa devreme. Unde era atunci cinematograful, îi o blănărie acuma, aproape vizavi de Liceul Chimic. Acolo i-o’ adunat pe toţi, în sala aia. Şi culmea, aia era tot a unui neamţ… a lu’ Schulleri. O fost dramă mare. Și la Casina Maghiară, actuala Casă de Cultură.

Din cine erau formate echipele care i-au luat?
Echipele care i-au luat au fost mixte, soldaţi români şi soldaţi ruşi. Cei care îi ridicau erau însoţiţi de cei din NKVD. La fiecare echipă era câte un rus.

Ce ştiaţi atunci despre destinaţia călătoriei lor? Unde urmau să fie duşi?
Nu, n-am ştiut absolut nimic. Ulterior s-o auzit că-s prin Siberia, că-s prin nu ştiu ce mine de cărbuni. Se mai vorbea că or să lucreze-n mine de cărbuni, în mine de plumb, în mine de sare… da’ unde-or lucrat exact nu ştiu. în orice caz, Butzi, vecinu’ şi prietenu’ ăsta al meu, foarte puţin o povestit de-acolo. Era traumatizat şi nu vroia să povestească de teamă. Nu ştiu de ce, da’ o avut rezerv-asta. Spunea că e mai bine  să nu-i întrebăm, pentru că nu vrea să mai trăiască din amintiri… că avea nişte amintiri foarte triste. Probabil că o fost rău.

Ce li s-a dat voie să ia cu ei?
A, foarte puţin… un bagaj de… nu mai ştiu cât. Oricum, în raport de kilograme, nu zeci de kilograme. Mâncare pentru o zi sau două, cam aşa ceva. Ştiu că la Deva li s-o’ dat pachet la fiecare. Mi-aduc aminte că erau făcute pachete… şi fiecare o primit câte- un pachet, da’ nu ştiu ce conţinea’. Atunci o fost ceva… O fost foarte greu pentru mine, că erau prietenele mele acolo… şi nu vroiam să văd, nu vroiam să ştiu…

V-amintiţi cu ce i-au dus la Deva?
La Deva i-o’ dus în două-trei camioane, cam aşa ceva.

Şi la Deva unde au fost ţinuţi?
Unde-i casa lu’ Petru Groza , sub cetate, era un hambar mare, o magazie, aşa ceva… şi acolo or intrat toţi. Tribunalu’ era vizavi de hangaru-ăsta. Unde-i un parc acuma. Aşa vag mi-aduc aminte… Ştiu c-am ieşit de-acolo şi că Poliţia era după colţ, şi m-am dus cu colegu’ meu, cu Filip, că era cu dosaru’ meu în mână… şi eram aiurită, eram speriată.

După ce v-aţi întors acasă, ce vorbeau vecinii, prieteni, colegii, despre ce s-a întâmplat?
Erau necăjiţi. S-o aşternut un doliu peste toată populaţia, pentru că, v-am spus, fiecare avea câte un sentiment de stimă, de respect, de prietenie pentru saşi… Pentru c-or fost oameni cumsecade, oameni printre oameni.

Familiile lor cum s-au descurcat în anii următori? Au mai avut de suferit şi alte persecuţii?
Cum să se descurce? Cred că o’ fost nevoiţi să muncească. De exemplu, tata lu’ Butzi Hahn, ca să poată să trăiască cu soţia lui, s-o angajat ca vânzător la firma lu’ Vulcu[4] , care avea un magazin mare. Ceilalţi, după ce le-o’ luat magazinele, nu mai ştiu ce-or făcut. în orice caz, fiecare cred c-o avut o rezervă din care au putut să-şi ducă zilele. în orice caz erau înstăriţi, nu erau cu banii de azi pe mâine. Erau oameni înstăriţi, oameni cu capital.

Nu li s-au confiscat averile?
Păi, ba da. Ba da. După război or fost evacuaţi! De exemplu, unde-o fost CAP-u’ o fost o familie de nemţi, Willy Binder, care nu vedea foarte bine… şi sora lui. Da’ tot ce-o fost acolo o fost a’ lor. Şi sora lui ţânea toată gospodăria. Aveau argaţi, aveau fermă în partea cealaltă de râu. Şi i-or dat afară şi s-o făcut CAP-u’ pe ferma lor. Şi mi-aduc aminte că mergea tata şi-i dădea pruni „în parte”. Avea o livadă mare şi dădea pruni „în parte” la oameni. De exemplu: „Prunu ăsta-l iau eu!” Jumătate din recoltă primeam eu, jumătate i-o dădeam lui… Da’ noi culegeam. Şi mergea tata şi lua câte-un prun, doi, de facea mama majun. Şi aşa mergea aproape jumătate din oraş de luau pruni de la familia asta. No, toată averea asta o’  trebuit să o cedeze. în orice caz, ăştia or avut o avere imensă. Şi i-o’ scos afar’ de-acolo ca pe ultimii oameni. Şi nu ştiu ce s-o mai ales de ei, unde s-or fi mutat. Mi-amintesc că aveau un câine mare, care venea de-acolo de la ei de la fermă cu coşu-n gură şi aid peste puntiţă, cum treci la stânga, era măcelăria lu’ Binţânţan… Şi venea câinele cu coşu-n gură şi intra- năuntru. Binţânţan lua biletu’, îi punea carnea în hârtie, i-o punea-n coş, îi punea coşu-n gură şi câinele mergea ’napoi. Asta cu ochii mei am văzut, că noi copiii ne luam după el, da’ nu ne-avea baiu’, nu. El îşi vedea de drumu’ lui, aşa era de dresat.

Pe ormă mai era familia Birtler, care avea un magazin dincolo de podul de mai jos, şi aveau singura baie [publică] din oraş, cu un aranjament extraordinar în vreo şapte-opt camere, cu abur, cu căzi, lucrători la baie, cu vânzători la prăvălie. Un loc unde putea lumea să meargă. Aveau şi o fată care o terminat Medicina, nu mai ştiu cum o chema. Şi fata lor, după ce i-o’ dat afară din casă, o ajuns de-o murit undeva vizavi de catedrală, unde sunt nişte locuinţe. Ea n-o mai avut din ce să trăiască, n-o mai avut ce să vândă, o ajuns la sapă de lemn şi şi-o provocat moartea. No, acolo or găsit-o dezbrăcată-n pielea goală, moartă pe un pat de fier. Din tot ce-o’ avut aici o’ ajuns, de-o’ murit acolo… Şi or îngropat-o tot nemţii, da’ nu mai ştiu exact care or contribuit la înmormântarea ei.”

V-au povestit prietenele cum a fost acolo?
Mi-au spus că a fost foarte rău, foarte rău… Păi io o ştiu pe una care-o lucrat la pădure tot timpu’, pe alta care-o lucrat în mină… Ani de zile o lucrat în mină. Şi povesteau că a fost rău… că era stricteţe mare şi muncă multă. Şi s-or gândit că niciodată nu se vor mai întoarce. Şi mâncarea era proastă şi… lucru era mult şi greu.

Când s-au întors ce au spus oamenii din sat?
S-au întors pe rând şi fiecare o venit la casa lui. Şi erau tare bine primiţi de săteni… Io nu ştiu să fi fost oameni care să-i duşmănească. Poate-or fi fost unii, da’ numa’ puţini… Ei după ce s-or întors şi-or cam văzut de treabă, s-or împăcat cu gându’ c-aşa trebuie să fie…

Lor li s-a luat pământul după război?
Da, le-o’ luat pământu’ tot şi l-o’ dat la cei care-or fost pe front, la români, i-o’ împroprietărit. No, şi asta a creat un pic de tensiune, de duşmănie între ei şi români. Şi dup-aia, dacă n-or mai avut pământ, majoritatea s-or dus la Hunedoara, la Combinatu’ Siderurgic, şi or lucrat acolo. Făceau naveta. Şi după ce s-o făcut Colectivu’, femeile or mers la Colectiv, la CAP.

Dumneavoastră aţi lucrat cu ele la Colectiv?
Da, sigur… Mai ales pe la grădină, că s-o făcut o grădină de legume. Noi ne-am avut foarte bine cu ei… Acuma sigur că ei erau nemulţumiţi că le-o’ luat pământu’, da’ după ce s-o făcut Colectivu’ o’ văzut că nici românii nu mai au pământ şi am ajuns toţi la grămadă.

Familiile celor care au plecat în armata germană au avut probleme după război?
Păi în 1945… conform legii 187 din 1945[5] , s-o stabilit reforma agrară. Şi atuncia, la reforma agrară, li s-au luat pământurile, şi cei care or fost în armata română au beneficiat fiecare de câte patru iugăre. Deci le-o dat stătu’ tot din averea lor. Adică nu le-o confiscat averea… Da’ la vreo doi-tri nemţi, fraţi, care or fost în armata română, nu le-o’ confiscat averea, i-o’ lăsat să o folosască. Iar cei care-o’ fost în armata germană, ăştia în mod automat o’ intrat în lege să le fie confiscată averea la reforma agrară. Să nu fie confiscate clădirile decât numai terenurile lucrătoare… pământu’. Deci v-am spus, în 1945, conform legii 187… s-o dat pământ. Or luat de la unii şi or dat la alţii. Şi atuncia iei, de bună voie, nesiliţi de nimeni, or cedat să să facă reforma agrară, să li să ieie pământurile, că aşa o’ fost făcut tratatu’ cu iei: în caz că câştigă războiu’… să fugărească pe români… iar dacă pierd războiu’, să li să ieie toate averile care le au.

Şi le-au luat şi utilaje?
Aia o fost pe urmă, în 1946, când s-o făcută prima naţionalizare. Le-o’ lăsat până pe urmă, la naţionalizare, până atunci tot iei o’ rămas de-o’ lucrat cu iele, că iei se pricepeau.

Dar dintre ei, după ce au fost deposedaţi, au reuşit unii să-şi mai refacă gospodăria?
Nu le-o mai trăbuit pământ. Nu le-o mai trăbuit. Nu le-o mai trăbuit. Iei o’ trecut direct… s-or dus şi s-or angajat la Orăştie, s-or angajat la Hunedoara, alţi s-or angajat la Cugir. Şi pentru ei mai convenabil o fost serviciu’, ca să se asigure de o pensiuţă cât de mică, decât cu agricultura care o fost. Că iei or studiat ce va urma după naţionalizarea terenurilor şi reforma agrară, că o’ să vie asupriri, cu cote, o’ să fie asupriri cu trecere’ la  colectivizarea agriculturii. Că pe timpu’ ăla, nu ştiu dacă v-aduceţi aminte, da’ nici n-aveţi de unde, existau reviste de informare politică agrară. Şi acolo arăta pe fiecare exact tipu’ cum era după Stalin, după Uniunea Sovietică. Cum s-o’ făcut la iei colhozurile, aicea să facă colectivele. Şi dacă unii dintre ei or fost în Rusia, pe front, şi or văzut care-i situaţia… nu le-o mai trăbuit.

Şi au plecat din sat sau au rămas în sat şi au făcut naveta la muncă în oraşe?
Nu or plecat, nu s-or mutat. Făceau naveta… Da’ pământ nu şi-or mai luat deloc. Păi i-a’ rugat să mai ieie pământ… Nu, nu le-o mai trăbuit… nici vite, nici cai, nici nimic.
Noi n-am fi vrut să-i ducă pe nemţi în Rusia… numa’ a fost legea şi cât am putut i-am apărat. Unu-i prea bătrân, unu’ are reumă, unu’ are nu ştiu ce… îs certificate medicale… Pe restu’ i-a’ dus şi… au venit o parte ’napoi.
Pe vremea aia primar era [Aurel] Rădulescu[6], ceva rudă cu Aurel Vlaicu … Era ficioraş tânăr şi umbla pe ici pe colo… Era băiat bun şi a zis: Mă, hai să mai spicuim, aşa, să mai scoatem din ei, să nu-i ducă pe toţi! Şi eu m-am dus şi am adus certificatele medicale, da’ pentru care n-a’ fost certificate, i-a’ dus… Unii a’ murit pe-acolo, da’  majoritatea a’ venit. Da’ când a’ venit… toţi era’ cu nasu’ şi urechile roşii, că erau degeraţi. Şi la unii le-a’ rămas semnele-astea încă… cu nasu’ roşu.

Şi cum s-au reintegrat ei în societate după ce s-au întors?
A, păi neamţu-i neamţ, băiat deştept! Le-a’ luat pământurile, le-a’ luat toate drepturile… şi numa’ cu sacoşa-n mână s-a-nscris la Hunedoara la fabrică şi făcea naveta. S-a dus şi-a venit şi şi-a făcut mai mult decât a avut. S-a-nscris la fabrică şi făcea navetă de-aici până la Hunedoara. Vă daţi seama? Te scoli la ora patru, s-ajungi acolo la şapte… Era obositor. Dar a’ fost oameni… Nici unu’ n-a fost de la ei şomer, să rămână fără serviri. Toţi s-a’ dus şi s-a-nscris la Hunedoara, şi a’ lucrat, şi şi-a’ făcut casă, s-a’ gospodărit.

Le-a fost luat pământul şi la cei care au luptat în armata română?
Le-a luat la toţi pământu’, la toată lumea… şi dup-aia l-a’ dat la veterani, la românii care a’ făcut războiu’.

Şi după Revoluţie au primit pământul înapoi?
A venit legea să se dea pământu’ înapoi la oameni. No, şi veteranu’ a rămas fără pământ acuma. Nu l-a lăsat nimeni, să spună că nu-i trebe, că pământu’ ăla s-a cumpărat cu bani grei… să îl dea degeaba la nu ştiu cine. Şi, dup-aia, o parte din el l-au vândut, iar alţii şi-au făcut o gospodărie frumoasă. Cum se merge de la gară pe stânga… acolo toată parte-aia a fost a nemţilor. A’ fost nemţi care a’ avut şi câte 30-40 de hectare de pământ. Şi avea’ batoză de treierat… Acuma, au fost băieţi deştepţi şi harnici. Aşa… îmi pare rău să zic, că sunt român, că nu la toţi românii le place să facă treabă… Ăia lucrau… Or lucrat foarte bine. Şi cum spuneam, erau buni prieteni cu românii. îi salutam la distanţă..

Viața Sașilor Orăștieni în epoca comunistă, după revenirea din Rusia până la plecarea definitivă.

Aţi avut la fabrică un director neamţ . Cum era?
Încă un director, un gospodar, să-i zic, şi un om capabil ca ăsta… mai rar aşa ceva. Iacătă, de când nu-i mai el director s-o dus fabrica de râpă. M-am dus odată cu el la Bucureşti, că la şedinţele care se ţineau trebuiau să meargă Sindicatu’ şi Partidu’, şi când am făcut blocu’ de nefamilişti o zâs: No, vii şi tu la Bucureşti cu mine, şi tu te duci să obţii aprobare pentru bloc, şi pe ormă ne-ntâlnim la şedinţă. Şi el s-o dus să obţină aprobare ca să să extindă Tăbăcăria. Ministru era un fost pantofar… Io am obţinut aprobările, da’ el n-o putut obţine aprobarea pentru Tăbăcărie şi s-o dus după ministru. Io eram în maşină şi o zâs cătră şofer: Urmăreşte-mă! S-o suit într-o maşina a Ministerului care se ducea la şedinţa aia şi-o intrat pe jam în sala unde era şedinţa, ca să nu-1 piardă pe ministru, să mai stea încă de vorbă cu el, să-i dea aprobarea Şi o zâs ăla: Mă, io te-am scos pe tine pe uşă şi tu intri pe geam? Cum vine asta!? Şi o venit cu aprobarea… O fost un om foarte capabil. Era aspru, rău, da’ nu la suflet. De exemplu, dacă strâcai un bazin de piei, şi ăla era enorm de mult, făcea cum făcea şi scotea ca să nu plătească omu’… Era un om cu suflet, totuşi… Da’ în ce priveşte serviciu’ să-ti faci serviciu’! (accentuează – n.n.) La el nu mergea să-l minţi. O fost om capabil. în orice caz io cred că toţi din fabrică, care mai sunt, îl regretă. Până o fost el o fost salar ca lumea, o fost şi distracţie, o fost tot ce-ai vrut. Iacătă, acuma s-or dus toate de râpă…

Vă amintiţi dacă înainte de Revoluţie au avut tentative de a emigra în Germania?
Da, foarte multe, da’ era o stricteţe… nu era voie să te duci. Mai emigrau ei pe ici, pe colo, da’ cu forme foarte multe. Majoritatea vroiau să plece, vroiau cu orice chip să plece. Visu’ lor ăsta era, să plece-n Germania.

Care erau motivele pentru care îşi doreau atât de mult să plece?
Ei se simt bine acolo… că formeze o familie unită. De exemplu, Butzi Hahn o plecat cu soţia. Or mers în vizită şi ea nu s-o mai întors. El s-o-ntors, da’ pe ormă o plecat iar, şi  după el o’ plecat fetele, pe ormă sora lui şi toată familia. Acuma îs acolo absolut toţi. Or plecat majoritatea din oraş. Nu ştiu dacă mai este o familie sau două în oraş… care să nu fi plecat.

Îşi depuneau dosarul… Primeau greu aprobările să plece?
Da, foarte greu. La [Fabrica] „Vidra” era un maistru, Reitz, din Romos1 , care o tot vrut să plece şi n-o putut. Da’ băiatu’ lui o emigrat înainte, şi pe urmă i-o făcut chemare pentru vizită şi-o rămas şi el acolo. O mai fost un maistru de la „Vidra”, Graff. O plecat soţia lui într-o excursie şi o rămas acolo. Pe ormă, vreun an şi ceva, el o tot umblat pân-o obţinut aprobarea de-o putut pleca şi el. în orice caz s-or luptat… Cu dinţii or ţânut casă plece…

Aveau probleme la serviciu dacă îşi depuneau dosar de emigrare?
Nu, nu. După câte ştiu io, de la fabrică nu era nici o problemă…

Mai vin acasă cei care au plecat? Mai ţin legătura cu rudele, cu prietenii?
Da, da. De exemplu, şi Probsdorfer vine… cam de două-trei ori pe an. Mă caută, o caută pe noră-mea… Relaţia de omenie încă există.

Ce spun despre felul în care s-au integrat acolo?
În orice caz le merge foarte bine-acolo. Toţi care-or plecat au ferme, au magazine, au situaţie, şi trimit mereu pachete în România.

Erau harnici?
Da. Cu noaptea-n cap plecau la lucru. Cei care aveau vite, bivoliţe, cai, plecau cu noaptea-n cap la lucru, şi veneau sara… curaţi de parcă ar fi venit de la plimbare.

La fabrică cum munceau?
Unde puneau ei mâna să cunoştea. Românii noştri o’ trebuit să ieie exemplu’ de la ei. La ei era o curăţenie la maşină… Sasu’ nu pleca acasă până nu curăţa la maşină s-o dea în primire curată. Şi s-or învăţat şi româncele noastre, în urmă, de-or făcut la fel. Că zâcea Probsdorfer, directoru’: Tu ai văzut pe Roza cum şi-o curăţat maşina? No, aşa s-o faci şi tu! Şi aşa, din una în alta, s-o ajuns de să curăţa locu’, şi schimbu’ care venea găsa maşina şi locu’ curăţit. Sau mi-o zâs Probsdorfer: Tu, cum să facem să fie curăţenie-n curte? împarte curtea pe secţii şi fiecare secţie să aibă o parte! Şi am făcut un plan cu repartizarea forţei de muncă pe sectoare. Şi să ştia: sâmbăta la doi să lăsa lucru, să curăţa la maşini, şi să ieşea la curăţenie-n curte. Era lună. Acuma zâce că-i dezastru… buruieni, mizerie.

Care era poziţia socială a saşilor în Orăştie când eraţi dumneavoastră copilă?
O duceau foarte bine şi aveau multe prăvălii. De exemplu, familia Zobel o avut un magazin de manufactură, cel mai mare din oraş. Familia Low o avut cea mai bună parfumerie din oraş şi le-o’ luat-o… Levitski o’ avut un magazin de manufactură, unde-i acum fotografii’ Andrei. O fost şi ăla înlăturat… Kuales o avut, în colţu’ unde este actuala primărie, un magazin, unde te coborai şi parcă aveai impresia că intri-ntr-o pivniţă… un magazin mare de coloniale, vase de menaj, multe, multe… Pe ormă Schelker o avut un magazin mare unde este acuma cofetăria. Practic centrul vechi al oraşului era numa’ cu magazine nemţeşti, săsăşti. Pe strada principală, de la colţu’ unde este restaurantu’ şi până vizavi de catedrală erau numai magazine nemţeşti.
Şi culmea, puteai să te duci la ei şi să iei pe datorie. Era unu’… nu mai ştiu cum îl chema, o avut un magazin mic, unde este acuma brutărie, chiar în colţ, vizavi de Coroana, şi io aveam vreo 10-12 ani şi mă trimitea mama cu o notă ce să cumpăr. îmi dădea un coşuleţ în mână şi mă trimitea acolo. Da’ nu făceam cumpărături cu kilogramele, că pe-atunci nu erau bani. Şi luam un sfert de kilogram de orez, zahăr… Ştiu că erau şase bucăţi de zahăr cubic la 1 leu… Două fâşicuri din estea de zahăr cubic. Mi-aduc aminte că era totu’ scris pe hârtie. Şi mă trimetea cu coşu’, şi biletu’ rămânea acolo. Şi sâmbăta, când lua tata banii, sau nu ştiu cum era atunci cu chenzinele, merea şi achita. Pe ormă era măcelăria la Pfister, unde iară mă duceam cu nota şi luam o juma’ de kilogram de carne. Scria mama „de vită” sau „de porc”, nu mai ţiu minte, da’ ştiu că nu mai mult. O jumătat’ de kilogram atâta era raţia, (râde – n.n.) Şi iară rămânea biletu’ acolo şi tata mergea şi plătea. La pâine iară, la Baumann… Acuma nu ştiu ce-i acolo, undeva în spatele catedralei, dincoace de unde-o fost magazinu’ lu’ „Vidra” . Mă duceam şi primeam pâinea sau ce mă trimitea mama să iau. In orice caz, o fost o înţelegere extraordinară între români şi nemţi. Şi nu numa’ noi luam pe datorie, că majoritatea populaţiei era clientela lor. Foarte bine ne-am înţeles…

Ei erau sinceri sau erau duplicitari?
Eu cu prietenele care le-am avut… nu am observat că să fie vreun dubiu în prieteniile noastre, sau vreun semn de aroganţă. Nu am observat. O’ fi fost între alţii, da’ eu prietenele pe care le-am avut am fost pe plan egal.

Erau iertători sau purtau supărare?
Nu ştiu dacă purtau ranchiună cuiva. în decursul prieteniilor mele eu n-am întâlnit aşa ceva.

Erau modeşti?
Da! Tot din punct de vedere de prietenie vorbesc… Că erau aroganţi, pot să spun că erau! Erau familii care nu-şi plecau capu’ în faţa altora, da’ restu’ erau obişnuiţi. Acuma… poate-or fi avut vreun motiv, da’ io pe care-i ştiu, cu care-am fost prieteni şi am avut tangenţă, o fost foarte modeşti, de-o modestie totală.

Erau cumpătaţi sau risipitori?
Foarte cumpătaţi. Da’ la ei dacă era leu’ aici (bate în masă – n.n.), aici trebuia să rămână. Să să-nmulţească da, da’ să să piardă, nu.

Se poate spune că erau zgârciţi?
Nu erau zgârciţi, da’ nu făceau chefuri cum fac ai noşti. îmi pare rău că trebe să vorbesc de români aşa, da’ ai noştri când încep să bea… apă’ beau cu săptămânile. Nu, ei erau cumpătaţi. De exemplu, ei o aveau cu excursii. La ei drumeţiile se ţineau lanţ. Luau o ladă de bere pentru trei-patru familii… dar atât, nu mai mult. Aşa… numa’ de distracţie. Şi colegele mele ştiu că în fiecare duminică dimineaţa plecau cu familiile la Sibişel, în pădurea Romosului Erau ospitalieri?

Da, da’ dacă erai la ei în casă şi te serveau cu ceva şi ezitai să iei, a doua oară nu mai zicea’. Aşa-i şi noră-mea. Ea o crescut în sat nemţăsc, în preajma nemţilor, şi-acuma nu zice de două ori. O zâs o dată, şi dacă n-ai luat, gata! Nu, ei nu insistă.

Aveau disponibilitate de a oferi ajutorul dacă li se solicita?
Da. N-am auzit ca cine-o apelat la ei să fi fost refuzat. Chiar şi ăia care erau foarte săraci, dacă le trăbuia un jirant (girant – n.n.), punea’ la banca săsească doi jiranţi, ca să aibă siguranţa că, totuşi, banii se recuperează. Da’ era şi bancă ungurească la care să putea apela, şi era Banca românească ,.Ardeleana”, da’ toată lumea trăgea la nemţi. Erau mai serviabili, erau mai… nu ştiu cum. Dacă mă-ntâlneam cu-cineva pe stradă şi vedeam că are bani: De urtde-ai luat bani împrumut? De la saşi. Am fost şi-am luat împrumut de la saşi. în orice caz, majoritatea de la saşi să împrumutau…

Aveau îmbrăcăminte îngrijită?
Da, erau foarte-foarte pedanţi. Româncele noastre… De exemplu, şi mama când era foarte grăbită, că avea lucru mult şi trebuia să meargă în oraş după ceva, pleca desculţă până-n centru – că noi pe-acasă desculţi umblam – îşi cumpăra şi venea ’napoi. La ei aşa ceva nu se putea întâmpla. Parcă şi acuma le văd pe săsoaice cu şorţurile-lea cu volănaşe peste fuste şi foarte îngrijite. Aveau ţinută de vară, aveau ţinută de toamnă, aveau ţinută de iarnă, cu căciuli scumpe de nutri, de viezure. Erau foarte elegante.

Şi bărbaţii?
Şi ei erau îngrijiţi. Ei aveau un fel de salopete, aşa-ntregi, de se-ncheiau în spate în X, şi majoritatea aşa umblau îmbrăcaţi. Şi când mergeau la lucru îşi luau hainele de lucru în coş. Acolo se dezbrăcau, să-mbrăcau cu haine de lucru, şi când veneau îşi schimbau hainele, şi erau ca scoşi din cutie. Erau foarte pedanţi. Dac-am învăţat ceva, ap-am învăţat de la ei pedanteria…

Dacă îi vedeai pe stradă puteai face deosebire?
Făceai deosebirea imediat. Şi aveau o încălţăminte extraordinar de frumoasă. Ele nu cumpărau de la magazin, faceau la comandă. Acolo în curte unde-i fotografii’, era un atelier mare a’ unui maistru pantofar neamţ, Zimmerman, care lucra cu fratele lui. Şi Avram, care o fost dup-aia ministru al industriei uşoare, a lucrat la el. Şi lucrau şi mulţi români, da’ acolo se lucrau comenzi serioase şi acolo mergeau şi nemţii.

Era curat la ei în casă?
Da, da. La mine în casă… nu erau decât preşuri din alea ţesute, unu’ pe-o parte unu-n faţa paturilor şi unu’ mai mic la mijloc. Aşa era atunci, nu aveam persane, (râde – n.n.) Da’ când mergeam la ei aveau numa’ persane, şi până şi în bucătărie aveau covor.

Se mai ocupau şi cu altceva în timpul liber, să mai câştige un ban în plus?
Fiecare mai avea câte-o sursă de venit. De exemplu, tăbăcărie, argăsitorie sau vopsitorie acasă. Mai făceau prăjituri şi le vindeau… Aveau coşuri mari, de nuiele, unde era câte-o faţă de masă apretată de-ţi luau ochii şi-acolo erau… – cum le zâcea, domnule, la ăia? – kiirtoskalacsi. Erau puşi aşa-n coşuri şi nemţoaica îşi facea din prosop aşa ca un colac, şi-l punea pe cap, punea coşu’ peste, şi pleca şi le vindea. Şi să ştiţi că asta s-o întâmplat şi în anii din urmă… Şi cu florărit se mai ocupau.

Erau ambiţioşi?
Ei tot ce făceau faceau din ambiţie, ca să demonstreze că se poate. Erau foarte ambiţioşi. De exemplu, era unu’, nu mai ştiu cum îl chema, da’ avea o grădină şi vindea pe piaţă roşii, ardei, morcovi. Din puţina grădină care o avea demonstra că se poate. Şi recolta de două-trei ori de pe acea parcelă. Punea salată şi ridichi de timpuriu, punea pe-ormă morcovi şi ceapă, scotea ceapa prin august, punea fasole şi-o culegea în septembrie. Nu să gândea că „oare dacă fac îi bine sau nu-i bine?” Erau foarte ambiţioşi şi foarte decişi. Eu dacă m-am dezmeticit din buimăceala în care eram, m-am dezmeticit datorită prieteniei care am avut-o cu aceste nemţoici.

Aveau case mari?
Da. De exemplu, când eram eu mică aveam o casă… nu mai înaltă decât bucătăria asta (arată spre o bucătărie de vară – n.n.), dar la ei aşa ceva nu exista. Ei dădeau jos şi se-apucau şi construiau. Erau foarte uniţi. Dacă vroiau să-şi ridice casă, toată comu-nitatea venea şi ajuta. Făceau o masă, că bani nu le trebuia, da’ veneau… de clacă. Aşa erau foarte prinzaşi, pe când românu’ nostru nu-i aşa.

După căsătorie tinerii rămâneau cu părinţii, sau îşi făceau casă separat?
Apăi… ei aşa se căsătoreau ca unu’ din ei, ori el ori ea, să aibă casă. Poate un an, doi, trei, se mai alipeau unde erau mai puţini şi unde era mai mult confort, mai stăteau cu părinţii, da’ vroiau gospodăria lor.

Mergeaţi de Crăciun la saşi cu colinda?
Nu, nu, nu mergeam la ei. Da’ ei veneau la mine. Da’ ei nu colindă. Ei veneau din prietenie, aşa de distracţie mai mult, da’ eu nu-mi amintesc să mă fi dus la ei nici când eram copilă, nici mai încoace. La ei de sărbători era obiceiu’ să fie numai familia, nu cu invitaţi. Nu le plăcea să fie deranjaţi, pe când la noi, societatea… Hai, ne strângem la o ţuică fiartă, la sarmale!

Găteau bine nemţoaicele?
Da. Ce-am mai învăţat de la ei… am învăţat să gătesc. De la tanti Ella, mama lu’ Lia, am învăţat să gătesc. Când mă duceam la ei: Hai cu mine la bucătărie să m-ajuţi să fac ceva!No, bate spuma aici! Fă aşa! Fă aşa! De la ea am învăţat multe lucruri.

Aveau mâncăruri deosebite?
Erau deosebite prin felul de a fi gătite, pregătite. De exemplu, mama făcea o ciorbă de fasole verde… îi făcea rântaş. Călea făina pân-o roşea, punea ceapă, nu mai ştiu ce punea acolo… Da’ la ei nu se făcea rântaş, eventual o linguriţă de făină dacă se punea, da’ se gătea numa’ cu zarzavat… Da’ nişte mâncăruri delicioase. Şi aşa gătesc şi eu, şi aşa am învăţat şi pe noră-mea…

Mâncau mai mult decât românii?
No, asta n-aş putea spune, da’… aveau o mâncare diversificată în fel şi chip. Dacă aveau un cartof, apa din ăla ori făcea’ o mâncare de cartofi, orj o ciorbă, ori un cartof pai, pe când ai noştri, românii, îl fierbe’, îl dădea un pic cu furculiţa, îl băga-n ceapă, îl prăjea, şi aia era mâncarea. Ştiu cum făcea mama… (râde – n.n.)

Dar de băut beau mult?
Nu, nu beau. Erau care erau şi împătimiţi pentru băutură, da’ restu’ erau foarte cumpătaţi. Am fost mereu duminica la masă la ei, şi un pahar de vin se servea şi altceva nu. Punea proprietaru-n pahare, şi punea dopu’ şi sticla deoparte. Atât! Asta am observat la diferite prietene de-a mele, că mă invitau duminica la masă. Ştia’ că la noi se gătea cum se gătea, şi-apăi la ei era ori o budincă, ori un sote, ori ceva… întotdeauna aveau o mâncare aparte decât făcea mama. Să vii duminică la noi la masă, Maria! Viu! Eram bucuroasă că mă cheamă…

Ce părere aveţi de faptul că au plecat? Credeţi că Orăştia a avut de suferit?
Da, a avut de suferit din toate punctele de vedere. în primul rând nu mai e comerţu’ ăla care era înainte, nu mai e calitatea care era înainte, nu mai e… înţelegerea. Lipseşte ceva. Parcă nu mai funcţionează toate roatele.

Eu vă mulţumesc foarte mult!
Cu toată plăcerea. Mi-am adus aminte şi-am trăit în timp… că altfel nu mai mi-aduceam aminte. Am început să uit, am început să le-ngrop, să nu le mai scot la iveală… Dar mi-am adus aminte de prietenele mele, de năzbâtiile noastre. Era o viaţă… Era ceva foarte plăcut. Ce n-aş da să poată trăi şi strănepotu’ meu timpurile care le-am trăit eu…

Concluzionând
Capitularea României în august 1944 şi intrarea Armatei Sovietice în România au însemnat pentru mii de etnici germani refugiul. Locuitorii unor sate întregi din Transilvania și Banat s-au regăsit ca refugiaţi în coloane lungi care se îndreptau spre Vest. Pentru mulţi care rămăseseră în România a început, din ianuarie 1945, deportarea în Uniunea Sovietică. Au fost afectaţi peste 75.000 de oameni; mulţi dintre ei nu s-au mai întors în patrie. Pentru etnicii germani din România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Deşi au profitat de măsurile generale de liberalizare din anii `60, presiunea asimilării a crescut totuşi asupra minorităţilor. Tendinţele de emigrare au devenit tot mai clare, şi datorită condiţiilor economice din ţară. În anii `70 şi `80 părăseau ţara anual circa 14.000 de etnici germani. După căderea comunismului în decembrie 1989 şi a liberei circulaţii legate de aceasta, cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000. Rezultatele recensământului din 2011 indică un număr de 36.000 de persoane de etnie germană.

Culegere din Cosmin Budeancă, „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918 : judeţul Hunedoara : interviuri”

Fotografii de Emil Fischer, în Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA Sibiu.

---

[1] S-a născut la 13 august 1925, în Orăştie, judeţul Hunedoara. Ortodoxă, studii Gimnaziul „Despina Doamna”, învățătoare, lucrătoare în Poliția anilor 1945-1946. muncitoare, pensionară. Interviul a fost realizat la 24 iulie 2004 de Cosmin Budeancă în Orăştie şi se află în A.P.C.B. Transcrierea şi editarea interviului – Cosmin Budeancă.

[2] Ambrozie D. Filip, născut la 20 aprilie 1912 Ia Călvasăr, Sibiu. în ianuarie 1945 era comisar ajutor la Deva. A fost reţinut în ianuarie-martie pentru judecată la Penitenciarul Satu Mare pentru înlesnire trecere frauduloasă a frontierei. La 28 august 1948, a fost internat administrativ şi a trecut prin închisorile Piteşti, Târgşor, Făgăraş, Cernavodă, Poarta Albă, Alba Iulia, Deva. A fost eliberat la 1 august 1955. Ioan Ciupea, Virgiliu Ţârău, Florentin Olteanu, Andrea Dobeş, Robert Fiirtos, Cosmin Budeancă, Făgăraş – închisoarea poliţiştilor, voi. II, Cluj-Napoca, Mega, 2007, p. 181.

[3] Cornel Mastici, născut la 19 septembrie 1904 în Topliţa, Hunedoara. A fost arestat în iulie 1948 şi internat. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Târgşor, Făgăraş, Saligny. La 9 aprilie 1951 a primit o condamnare administrativă de 24 de luni, pedeapsă majorată ulterior cu încă 24 de luni. A executat pedeapsa în închisorile Alba Iulie, Poarta Albă, Deva, Cernavodă 3. A fost eliberat la 14 noiembrie 1955. Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor Jilava, fişele matricole penale.

[4] Ioan Vulcu (1869-1952), lider al mişcării naţionale a românilor transilvăneni, deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918, proprietar al unui mare magazin din Orăştie.

[5] Este vorba despre Legea nr. 187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare. La art. 3 se prevedea că „în scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire şi pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2, pct. c şi d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor: a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă; f) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite.” Totodată, legea prevedea, la art. 12, că „La împroprietărire vor avea întâietate ostaşii care sunt concentraţi sau mobilizaţi şi toţi cei care au luptat împotriva Germaniei hitleriste.” Monitorul Oficial (Partea I), nr. 68 bis din 23 martie 1945, pp. 2205-2208.

[6] Aurel Rădulescu (n. 1925) era fiul lui David Rădulescu şi al Valeriei, sora lui Aurel Vlaicu. Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu, momente din viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, Scripta, 2013, p. 40.