Astă noapte un prieten virtual îmi atrăgea atenția asupra unui comentariu făcut de o doamnă (o numesc astfel doar din educația primită în cei ȘAPTE ANII DE ACASĂ) la adresa mea. Nu redau cele scrise și nici nu doresc să extind subiectul, am prea puțin timp de trăit și sunt atât de multe de spus despre ceea ce am ales să scriu. Anume despre bucata mea de TRANSILVANIE – ORĂȘTIA. Vin doar cu o rugăminte: nu-mi mai arătați acele tâmpenii debitate de o minte bolnavă, îmi dau ziua peste cap și nu mă pot concentra, dumneavoastră, cei ce cât de mă cunoașteți, puteți să blocați acele comentarii sau postări excluzând doamna cu pricina.
Nu am dorit, nu doresc și nu voi dorii niciodată onoruri sau recunoștințe, nu am cum și nici nu vreau să-mi însușesc „lauri” pe care doar comunitatea (științifică, de breaslă, ori mai știu eu de ce fel) îi așază pe frunțile Oamenilor meritorii, ori eu, biet boț de mămăligă cu ochii, nu am făcut sau scris nimic meritoriu. Așa că nu pricep pizma. Dar de…
Însă în tot răul și un bine. Am regăsit un text de anul trecut care îmi amintea că nu toți oamenii sunt la fel și „Cum aș putea să nu iubesc Ardealul?”, îl redau mai jos așteptând comentariile dumneavoastră:
Cum aș putea să nu iubesc Ardealul?
Scriam acu câteva zile despre cele două Țări ale mele. Țara Maramureșului, originea tatălui și locul meu de suflet, și Țara Moților, legătura mea cu lumea după mama. Mai scriam atunci că am o Patrie ce este Transilvania și o Republică ce-mi doresc să fie frumoasă și bună cu cetățenii ei, România.
Oarecând am fost, cu treburi, în una dintre Țări, mai precis acasă la Moți. Aveam treburi de rezolvat iar timpi de așteptare, toate instituțiile Republicii au program, erau momente de căutare a ceea ce nu cunoșteam.
După o vizită la Primăria din Ciuruleasa am plecat la notariatul din Abrud. Eram dezamăgit, (a câtea oară?), de sistemul tâmp, de funcționari ce-și iau salariul puși dinadins parcă pentru a enerva nu pentru a ajuta. Am luat-o razna pe străzile Abrudului să-mi regăsesc sufletul și să limpezesc mintea. La un colț de stradă am întâlnit un OM ce părea destul de bătrân ca să mă facă să gândesc de nu cumva Domnu o uitat de el pe lumea asta. M-am oprit și am dat binețe, așa cum am învățat în ăi șepte ani de acasă, moțul se uită la mine și mă întreabă de parcă ne despărțisem de două minute „no, ce faci, prunc?„, „mulțămesc dumitale, bine!”, răspund și de aici au urmat două ceasuri de poveste pe prispa unei case bătrânești cu o șoană cu lapte în față. Of, ce-mi lipsește acum PC-ul este atât de mult despre OM și povestea SA iar telefonul nu-mi este confortabil pentru scris.
După o vreme am realizat că trecuse timpul și puteam să-mi văd de treabă, așa că am mulţi salutând gazda și mulțumind pentru vorbele faine, pentru găzduire și lapte, ne strângem mâinile simțind atunci un acel ceva, sentimentul acela de liniște și pace pe care doar cei apropiați ți-l lasă în suflet, acel oarece ce doar legătura dintre ramuri și rădăcini o au. Am avut, pentru câteva secunde impresia că sunt acolo cu Moțul din Abrud de când lumea. Poate că de când lumea așteaptă fiecare dintre noi legătura cu sine pe care o pierdem în fiecare zi de așa zisă modernizare.
Ieșind pe poartă Moșu îmi zice „Prunc, să ai parte în fiește zi de batăr o clipită de Rai, umblă cu bine și să ai lumină-n drum și pe Domnu-n gând!”, s-a întors cu spatele la mine, lăsându-mă să trag singur poarta, ce ne va despărți în astă lume, și a plecat la ale sale. Iar eu nu am mai avut curajul să mai zic oarece.
Acum stau singur cu amintirile și degetele-mi sunt ca de gheață, încleștate în jurul tastaturii telefonului, însă sunt sigur că bătrânul Moț stă acolo la crucea drumurilor și așteaptă un alt călător cărui să-i stâmpere sete cu o șoană cu lapte și să-i povestească despre rădăcinile din care se trage. Sigur nu sunt de este același OM, însă cu siguranță eu mă voi întâlni cu gazda mea în lumea bună a Ardealului Ceresc.
No, amu zîceți și dumivoastă, cum Dumnezeu să nu-i iubesc pe Ardeleni și cum să nu iubesc Ardealul?
Text scris la Sanatoriul Geoagiu, 31 ianuarie 2023.
Zile faine și trai bun,
Dan Orghici
Călindaru' Foii Interesante 