Postul și sărbătorile de iarnă la Cigmău un vechi sat transilvan

Perioada dintre 15 noiembrie și 30 ianuarie în arhaicul sat Transilvan este o un răstimp de bucurie. Deșii între 15  noiembrie și 24 decembrie este postul Nașterii Domnului este totodată vremea când se strâng laolaltă cetele de colindători și fac repetiții, este timpul șezătorilor când muncă colectivă, a locuitorilor satelor era însoțită  de cântec, de glume, și povestiri dar și a pețitului. Anii trecuți prezentam în „Călindaru’ Foii Interesante” obiceiuri și colinde din zona Orăștiei scrise de distinși condeieri. Am avut onoarea de a prezenta tradițiile din Mărtinești rămase nouă din scrierea regretatului maestru prof. univ. Liviu Lăzărescu. Colindele de la Sărăcsău prin scrierile fostului director al Arhivelor Naționale ale României (ANR) și ale filialei Cluj, domnului prof. univ. dr. Ioan Drăgan. Sărbătorile de iarnă în Orăștie descrise de doamna Luciana Veturia Branga transpuse în text de Maria Buba. Dar și povești „despre zăpezile de-altădată” sub condeiul reputatului gazetar Cornel Nistorescu. Ăste crâmpeie de viață transilvană mai precis din Cigmăul anilor de mult trecuți ne-au rămas ca vie amintire prin intermediul reputatului Tenor Ion Lazăr. Las scriitura domniei sale să vă „ducă” în acele vremii dorindu-vă lectură plăcută!

„Perioadele postului de Crăciun și de Paști erau respectate cu multă strictețe.

Mama Lină îmi spunea că mai de mult, oamenii schimbau și blidele și tacâmurile obișnuite, cu cele din timpul postului. Mâncările de post ne purificau sângele; erau diverse și gustoase: cucuruz și grâu fiert, zeamă de prune și mere uscate, papă de porodici, ciorbă și tocană de grompili, curechi, mazăre, laşcă prăjită etc.

Pâinea, pe care mama o făcea în casă, era atât de bună, încât, adeseori o mâneam și goală. îmi plăceau mult vărzarele cu ceapă, știr și lobodă, cursuri (marginea de la pâine desprinsă parțial în timpul coptului) și mușuroiul (un boț făcut din resturile de aluat rămase pe troaca de frământat pâine). In vremea postului, mâneam și multe cioroveţe (fructe crude): struguri, nuci, mere, pere, gutui.

Tăiatul porcului de Crăciun era și pentru copii un alt prilej de bucurie. Ne sculam devreme, ne îmbrăcam bine, căci era frig și când se crăpa de ziuă, tata mai chema doi vecini să-i ajute, apoi scoteau porcul din cocină și în mijlocul ocolului, îl junghia. Partea asta sângeroasă nu voiam s-o văd, căci îmi era milă de bietul animal. Abia după ce se terminau ultimele guițături, urma partea cea mai burtă, se fixa cu două pietre și apoi începea bobătăul. Aici ajutam și eu la întreținere focului, aducând câte-o grămăjoară de paie. Când porcul era gata pârlit și spălat cu apă caldă, scoteam brișca, și tata mă lăsa să tai o bucățică de ureche și vârful cozii; care mi se păreau mai gustoase decât orice. Seara, după ce terminau de pregătit măieşii, toba, sângereţii, cricala și cârnaţii, ne înfruptam și din pomana porcului formată din bucăți proaspete de carne prăjită.

În postul Crăciunului, băieții se adunau la diferite case, pe grupe de vârstă, sub îndrumarea celor bătrâni, pentru a învăța colindele și vorbele de la Irozi. Feciorii cei mari repetau complicatele ponturi din jocul Călușerilor. Cel mai isteț dintre ei era ales vătaf. Toți se îmbrăcau în haine albe: cămașă de jolj cusută cu ciocănele negre, pieptar din blană de miel frumos împodobit și cu o primbură tricolor pe diagonală. Numai vătaful mai avea peste pieptar, un batic mare de mătase neagră și două panglici tricolor încrucișate. Fiecare căluşer avea și o bâtă colorată, iar sub genunchi erau legați zurgălăii metalici care, prin mișcare, produceau o mare diversitate de sunete. Numai feciorii neînsurați formau ceata căluşerilor; pe când cei însurați, dar totuși tineri mergeau cu Țurca. Asemenea unui cap de capră cu zurgălăi, țurca era făcută din lemn, cu maxilarul inferior flexibil, care, prin tragerea unei sfori, se lovea de cel superior și cu o prelungire tot de lemn cam de înălțimea unui om. Bărbatul care juca țurca era învăluit într-un covoraș colorat, încât nu-l vedea nimeni.

în dimineața zilei de Ajun, era obiceiul ca cei mai mici dintre colindători să meargă a pizăra. Ne adunam toți și porneam de la mătușa Savetă din capătul satului, iar oamenii ieșeau la poarta de la drum și ne dădeau pizărăi: mere, nuci, pere și niște covrigei pe care le duceam într-o straiță.

Cât ce se îngâna ziua cu noaptea, satul răsuna de glasul colindătorilor. începutul îl făceau cei mici care umblau cu steaua. Pe veaca (marginea) unei site vechi se adăugau niște lățișoare subțiri în formă de raze; apoi steaua se împodobea cu hârtie colorată iar la mijloc se lipea o iconiță. în spatele stelei se fixa o coadă și un cingătău (clopoțel) care se mișca tot timpul cât se cânta colinda.

Băieții mai mărișori mergeau cu Viflaimul: un fel de cutie dreptunghiulară împodobită cu hârtie colorată, asemeni unui staul și în mijloc o icoană cu Nașterea Domnului. Colinda cea mai des cântată era „Dinaintea Raiului“:
Dinaintea Raiului, Adam cu Eva ședeau
Și plângeau cu bănuire, de-a raiului despărțire:
„Raiale, grădină dulce, de la tine nu m-aș duce,
C-am fost îngrăditu bine și-acum mă despart de tine.
O, tu şerpe-nveninat, fire-a-i de-atunci blestemat;
Vicleșugurile tale să te-adoarmă lângă cale.
Cin-te-o afla adormit, capul să-ți fie zdrobit. “
Pofti Eva ca o doamnă, c-o mâncat din Rai o poantă.
De când greși Eva-n lume, de-atuncia-s friguri și brume.
Patruzeci de coți de-nalţi și de moarte nu scăpați.
Și de-acum până-n vecie, Hristoase Mărire Ție.

Cea mai impresionantă dintre toți colindătorii era ceata „Irozilor⁴⁴. Aici apăreau cei trei crai: Melchior, Baltazar și Gaşpar, împăratul Irod, îngerul, Păstorul și Popa; fiecare cu costumul potrivit, cu săbii de lemn și coroane de carton colorat pe cap. îngerul îmbrăcat în alb și cu aripi, ne făcea să retrăim aievea, marea bucurie a Nașterii Domnului, de acum două mii de ani.
Înainte de a începe sceneta propriu zisă, cu toții cântau următoarea colindă:
„Mărire-ntru cele nalte,
toate stelele să salte;
Saltă cerul și pământul,
să se-audă întreg cuvântul
O, Iroade împărate
să trăiești cu sănătate
Vicleșugurile tale
au umplut lumea de jale.
Nici o mamă nu-i scutită,
nici o casă ocolită”

După Irozi veneau Călușerii și Țurca.
Cu Nelu Popii, cel mai mare dintre băieții părintelui Petru Filip, am fost pentru prima dată la colindat. Și pentru că eram destul de mici, n-am mers decât la vreo câteva case din apropiere. Răsplata colindei era un colac cu gaură la mijloc, o bucată de carne sau cârnat și câțiva bănuți. Când am ajuns la casa lui Verdele din capul satului, dinspre pădure, nana Fică ne-a întrebat, care din noi purtăm banii. Spontan, am răspuns: „amândoi“, iar când ne-a dat pecea și cârnatul, am rugat-o să le prăjească, și le-am mâncat pe loc.

La Crăciunul următor, am umblat tot cu steaua, dar l-am avut ca ortac pe Lăica Buda, verişorul dinspre mama, ni care învăţasem o nouă colindă:
„Pe cămpu cu flori frumoase, florile dalbe,
O turmă de oi se-ntoarse, florile dalbe,
Numa-odată fluiera, florile dalbe,
Toată turma se-ntorce, florile dalbe,
Numa-o mială ochişică, florile dalbe,
Care nu ştia de frică, florile dalbe,
Ce-ntărzii tu oaie mică,  florile dalbe,
Că te-oi prinde și te-oi vinde, florile dalbe,
Ba pe mine nu mi-i prinde, florile dalbe,
Nu mi-i prinde, nu mi-i vinde, florile dalbe,
Căci colea pe la Ispas, florile dalbe,
Te-oi cinsti cu-n mieluţ gras, florile dalbe,
La Sfânta Mărie mică, florile dalbe,
C-o mieluţă ochişică, florile dalbe,
La Sfânta Mărie mare, florile dalbe,
Cu-n balmoş mare-n căldare, florile dalbe.”

La cumpăna dintre ani, era obiceiul ca exact la miezul nopții să se tragă clopotul cel mare din tumul bisericii; și un fecior cu glas mai puternic striga de-acolo din turn: „Anuu… nouu… fericiiit!“

Oamenii din Cigmău, cu mici excepții, erau deosebit de harnici și buni gospodari. Părinții mei făceau parte din clasa mijlocie; nici prea bogați, nici săraci. Aveau grajdul plin cu vite mari, 10-15 oi, porci și multe păsări de curte.

De primăvara și până toamna târziu, era mereu câte ceva de lucru la munca câmpului. Abia când dădea frigul, rămâneau doar cu treburile de-acasă. Bărbații aduceau lemne din pădure și aveau grijă de animale. Femeile făceau curățenie și pregăteau mâncarea. Până după Crăciun abia terminau de tors fuiorul, câlții și lâna oilor. În casele mai înstărite, dacă femeile nu isprăveau cu torsul, era obiceiul să se facă o șezătoare cu clacă. Se adunau într-o zi mai multe fete și neveste tinere și ajutau până se termina de tors. La aceste prilejuri mergeau și feciorii; fiindcă se mâncau pancove (gogoși), se spuneau glume și dacă mai rămânea timp, se înfiripa și puțin joc, cu muzică din fluier sau lăută.

După sărbătorile de Crăciun, mama Lină instala în casă, războiul de țesut cu care făcea pânză de cânepă, pănură de lână, covoare și preșuri. Din pânza de cânepă, uneori în amestec cu bumbac, făcea cămăși, izmene, măsărițe (fețe de masă), prosoape; iar din pănura de lână dusă la dubit, țoluri pentru acoperit, laibăre și cioareci.

Din pieile de miel, frumos argăsite se făceau căciuli, pieptare și cojoace; iar din pieile argăsite de vită se făceau opinci. Din amestecul fuiorului cu câlții de cânepă se făceau lepedeie (cearceafuri) pentru pat, nădragi, strujaguri (saltele), saci; și din fuior cu fâșii de cârpe vechi se făceau preșuri colorate.

Încă de mici, noi copiii eram obișnuiți cu munca. Știu că am fost tare bucuros când măicuța m-a trimis să aduc un braț de lemne de-afară; și după câteva zile, un ulcior de apă din fântână de la nana Ioană a Pătruchii. Mai mult și tata m-a lăsat să arunc bălegarul, să bag paie de grâu în poiată și să aștern la vaci.”

Din Ion Lazăr „Memoriile unui artist – La cumpăna dintre milenii” Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Selecție de Dan Orghici