Paștile și udatul fetelor la „Mărtinești, un vechi sat transilvan”

Paştile

Pânza „Mărtinești” a maestrului Liviu Lăzărescu

După un post lung şi sever, urma Săptămâna Patimilor, care premerge celui mai important eveniment creştin: învierea Domnului, cheia de boltă a credinţei noastre.

Săptămâna Mare,
cum se numeşte ea, era marcată de slujbele deniilor, ţinute seara, adică după ce oamenii isprăveau cu lucrul; seara, cu lume puţină şi lumină scăzută, în semiîntunecimea pâlpâitoare a câtorva lumânări subţirele, cu bolta bisericii înecată în întuneric…

Pe la noi cea mai de luat aminte zi a Săptămânii Mari era Joia Mare, în credinţele româneşti aceasta fiind ziua în care se deschideau Raiul şi Iadul, pentru ca sufletele celor duşi să iasă şi să rămână printre cei vii până la Rusalii. Aşa se face că seara veneau multe femei la biserică, iar după slujbă se suiau câţiva paşi până la morminte, plângându-şi şoptit pe cei trecuţi Dincolo şi aprinzând lumânări care sclipeau ca licurici uriaşi prin iarba umedă de roua nopţii, de-acum calde; prin alte părţi se aprindeau focuri la căpătâiele mormintelor.

Obiceiul cel mai frumos era, în Joia Mare, la prânz, slujirea sfintei Liturghii, urmată de masa comună, numită traştie, desprinsă parcă din timpurile prime ale Bisericii creştine. Djmineaţa, satul întreg venea la slujbă şi tot creştinul, cu mic cu mare se cumineca. înainte de asta nimeni nu pusese nimic în gură, cum se cădea după sfintele canoane, iar la ieşirea din biserică lumea nu mergea acasă, ci potrivit învoielilor satului — rămase din bătrâni — toţi se porneau spre casa uneia din cele cinci-zece familii care pregătiseră Paştile; familiile care erau „de rând” se succedau  de la un an la altul după cum se înşirau casele în sat. Ca la orice pomană pentru morţi (prefigurând moartea Mântuitorului, Domnul nostru), oamenii se aşezau la mesele întinse prin ocol, înjghebate din scânduri lungi, sprijinite pe capre de lemn, şi pe scaune improvizate din alte scânduri lungi, aşezate pe buturugi groase; peste mese era aşternută pânză albă de cânepă, mirosind a curat, totul amintindu-i cumva pe strămoşii daci, statornici în cetăţile lor aspre, clădite la o depărtare de numai câteva dealuri. întotdeauna de post, masa începea cu câte un păhăruţ de vinars, împărţit de doi inşi care umblau pe la mese cu o oală mare, urmând o zeamă oarecare, de post, şi o mâncare de „mazăre” (fasole) uscată ori curechi. La sfârşit fiecare primea câte un pahar de vin, apoi toată lumea, inclusiv popa, cantorii şi notabilităţile — care prânzeau la mese aşezate în casă – mulţumea spunând: „Dumnezeu să primească!” Era simplu ca la o veche agapă creştină.

După o Vinere Mare marcată, la biserică, de ritualul impresionant al prohodului şi de înconjurarea lăcaşului de trei ori, seara, şi după ce mai înainte muierile înroşiseră ouăle de Paşti, venea o sâmbătă în care parcă nimeni nu mai vorbea tare.

Urma Sfânta Noapte a învierii.
Slujba nu se ţinea la miezul nopţii, cum scrie la carte, fiindcă parohul nostru oficia mai înainte la bisericile a încă două sate vecine – Turmaş şi Măgură, aşa că ajungea la noi mai către dimineaţă. Oamenii sculaţi de clopote veneau grăbiţi, mulţi urmărind mai apoi rânduiala îndelungă şi liturghia care ţineau până către amiază.

Copiii, biruindu-şi uneori somnul dulce, luau parte la tainica slujbă de noapte, care începea frumos, sub cerul înalt si răcoros de primăvară. „Popa nost”, îmbrăcat în haine sărbătoreşti şi cu crucea în mână, însoţit de doi-trei crâsnici cu prapuri, se pornea în fruntea alaiului de oameni şi înconjura biserica de trei ori, după care se oprea în faţa porţii mari a bisericii – pe care cineva o încuiase pe dinlăuntru! Popa bătea tare în uşă. Cine-i?, auzeam noi un glas dinlăuntru. După ce popa îi spunea să deschidă fiindcă vine împăratul Măririi, cel încuiat întreba nedumerit, cine-i acela? Popa îi răspundea, şi tot aşa de trei ori, până când omul pricepea şi îi da drumul. Bucuros, popa nost’ intra singur în biserica goală, lua lumină de la sfântul altar şi venea de o împărţea oamenilor. Apoi, în mâini cu lumânări care clipeau ca stelele îndepărtate, cântam cu toţii, fiecare după cum putea, cântarea străveche: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormănturi, viaţă dăruindu-le. Şi ne bucuram. Părea că biserica se mărise şi pe la ferestre se aud fâlfâiri de aripi mari.

Paştile erau zile de mare bucurie.
Senin, soare, lumină strălucitoare, iarbă verde. Până şi clopotele răsunau mai limpede. La sărbătoarea cea mare, întinsă pe trei zile, uliţele erau pline de lume, săteni ori oaspeţi veniţi de cine ştie unde; toţi îmbrăcau ce aveau mai bun şi erai un om nefericit dacă nu purtai la Paşti o ţoală nouă. Mâncarea era bună şi prea multă după săptămânile lungi de post, cu nelipsitul miel tăiat din ograda proprie, cu ouă „roşite” în toate culorile, cu băutură şi poveşti; pe uliţă, jocurile cu ouă roşii ale copiilor, într-altă parte ficiorii şi fetele jucau învârtite, ardelene şi haţegane…

Se spune prin cărţi colţoase că de fapt nici românii n-au părăsit – aidoma altor popoare — tradiţia preistorică a sacrificării zeului divinizat cu scopul ca timpul şi spaţiul să renască simbolic. Aşa o fi!, oamenii cărţilor ştiindu-şi învăţăturile proprii, iar creştinii trăind în credinţa lor din veac.

Sfintele Paşti era sărbătoarea noastră cea mai mare, iar de la înviere şi până la Ispas era de neconceput alt „bună ziua” decât tradiţionalul Cristos a înviat! Răspunsul era. Adevărat a înviat.

Cu udatul, la fete

„Udatul” era în fapt „parfumatul”, un fain obicei ardelenesc de sorginte germană. Copiii faceau din timp economii, le mai dădeau şi părinţii câţiva bănuţi, aşa că fiecare băieţel avea o sticluţă de parfum — în fapt o modestă apă de colonie, cu care mergea la udatul fetelor în a doua zi de Paşti; nu la toate fetele şi nici într- un grup cu fitecine. Bine primiţi, le năuceau pe fete cu mirosurile, unii exagerând cu stropitul, cum era de aşteptat. Li se ofereau prăjituri şi câte o băutură dulce, fie ea limonadă, must oprit, ori vreo vişinată lungă. Se facea „conversaţie”, se râdea, se mai înghiontea şi în final toată lumea era fericită, micii-mari curtezani plecând mai departe.

Prin alte părţi, ba şi mai aproape de Orăştia noastră, flăcăii umblau prin sat la udatul cu apă de la fântână ori chiar din valea satului. Se turna apă pe câte o biată fată, şi nu aşa, ci cu găleata!, uneori era chiar aruncată în Vale, fie cald, fie frig , dar fetişcana era fericită de atâta cinstire! Acest din urmă obicei pare a fi legat de un alt vechi cult autohton al primăverii.

Liviu Lăzărescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.